In ultimii ani, numeroși autori au dezvăluit cititorilor o
dimensiune nouă a creației poetului nostru național Mihai Eminescu – credința
și cunoașterea valorilor creștin ortodoxe.
Intr-un articol publicat în ziarul „Timpul” el ne vorbește
despre importanta pe care a avut-o biserica în formarea neamului nostru „Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui
Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi
unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele
noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”[i]
Credința poetului este prezenta și în rugăciunile scrise către
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, deși sunt mai puțin cunoscute[ii].
Citind însă poezia “Dacă iubești fără să speri” nu putem sa nu
recunoaștem că se vorbește despre rugăciunea inimii ca și leac tămăduitor.
Pentru a ne lumina, este suficient sa citim chiar și doar primele 4 strofe ale
poeziei:
Dacă
iubești fără să speri
De-a
fi iubit vrodată,
Se-ntuneca
de lungi păreri
De
rău viața toata.
Si-ti
lăsă-n suflet un amar
Si
în gândiri asemeni,
Caci
o iubire în zadar
Cu
moartea-i sor- de gemeni.
Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stânga-i,
De-acolo
trebuie sa ceri
Cuvinte
sa te mângâi.
Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple,
Ca s-un amor care-ar fi fost
Viața ta o împle.
Caci
un luceafăr răsărit
Din
liniștea uitării
Da
orizont nemărginit
Singurătății
marii.
|
Si
ochiul tău întunecat
Atunci
îl împle plânsul,
Iar
ale vieții valuri bat
Călătorind
spre dânsul.
Si
dau cadențe de nespus
Durerii
tale lunge,
Pe
când luceafărul e sus
Ca
sa nu-l poți ajunge.
Zâmbește
trist cu raze reci
Speranțelor
deșarte:
În
veci iubi-o-vei, în veci
Va
rămânea departe.
S-a
tale zile-or fi cum sunt,
Pustii
ca niște stepe;
Iar
nopțile de-un farmec sfânt
Ce
nu-l mai poți pricepe.
|
In primul rând,
poetul identifică clar, cu precizie, plasarea locului
de unde vine izbăvirea, “vindecarea la
dureri”, ca fiind “În piept, în
partea stânga-i”.
Acest loc către care este direcționată atenția, este menționat
în numeroase scrieri creștine, căci „luarea
aminte nu trebuie s-o ţii în cap şi nici asupra dumitale, ci în inimă, acolo
înlăuntru, în dreptul sânului stâng”[iii].
Sau un alt exemplu “Tot
astfel puterea cuvântului sau duhul omului, cu toate că este duhovnicesc, își
are locul de petrecere în piept, în partea de sus a inimii, care se găsește în
partea sânului stâng, cu două degete
orizontale mai sus de el[iv]”. Tot în acest citat se specifica și faptul
că, în partea stângă isi are locul ”puterea cuvântului” și observăm o asemănare, căci, poetul spune ca “De-acolo
trebuie sa ceri Cuvinte sa te mângâi.”
In strofa a
patra poetul aprofundează ideea. “Cererea” de cuvinte care mângâie, are drept
finalitate o dragoste împlinită, precum un amor care ar fi fost, conform
versului “Ca s-un amor care-ar fi fost Viața ta o împle.”. Iar poetul chiar are o
certitudine data de versul “Oricâte se
întâmple”, deoarece acolo afli adăpost
orice s-ar întâmpla.
Strofa „Caci un luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării
/ Da orizont nemărginit / Singurătății mării” este fără îndoiala strâns
legata de momentul din Geneza când „Duhul
lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” moment anterior începutului creației,
declanșată în clipa când „a zis Dumnezeu:
"Să fie lumină!"”. De aici provine asemănarea zi – creația materiala și noapte – prezenta nesenzorială în veșnicie
a lui Dumnezeu, realitate care nu poate fi priceputa de mintea umana.
Unul dintre
darurile rugăciunii inimii este darul lacrimilor, căci omul smerit, văzadu-și păcatul
(caci „ochiul este întunecat”), este
cuprins de lacrimi, sau cu vorbele poetului „Si ochiul tău întunecat Atunci îl împle plânsul”. Poetul nu pune
accent pe un păcat cu origine în făptuire ci prezent în gândire, în „ochiul întunecat”, căci gândirea duce la
acțiune și deci rădăcina răului transpus în faptă este în gândire.
Ultima strofă
vine cu concluzia întregii argumentări, iubirea lumeasca, fără speranță nu oferă
împlinire, căci „a tale zile-or fi cum
sunt, Pustii ca niște stepe” în schimb iubirea spirituală, nematerială,
nesenzorială, desemnată prin cuvântul „noapte” este plina de sfințenie precum
sunt „nopțile de-un farmec sfânt Ce nu-l mai poți pricepe”.
Poezia
descrie traiectoria de la viață deșartă la împlinire, de la o dragoste care nu
poate avea vreo speranță la o dragoste împlinită și care are un farmec sfânt.
Deși din
punct de vedere al formei, poetul nu folosește cuvintele tradiției creștin-ortodoxe,
din punct de vedere al fondului, el folosește din belșug „argumentația”,
simbolurile și elementele definitorii ale acestei sfinte tradiții.
Bibliografie
