Rugăciunea inimii în poezia “Dacă Iubești Fără Să Speri” de Mihai Eminescu

In ultimii ani, numeroși autori au dezvăluit cititorilor o dimensiune nouă a creației poetului nostru național Mihai Eminescu – credința și cunoașterea valorilor creștin ortodoxe.

Intr-un articol publicat în ziarul „Timpul” el ne vorbește despre importanta pe care a avut-o biserica în formarea neamului nostru „Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”[i]

Credința poetului este prezenta și în rugăciunile scrise către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, deși sunt mai puțin cunoscute[ii].  

Citind însă poezia “Dacă iubești fără să speri” nu putem sa nu recunoaștem că se vorbește despre rugăciunea inimii ca și leac tămăduitor. Pentru a ne lumina, este suficient sa citim chiar și doar primele 4 strofe ale poeziei:

Dacă iubești fără să speri De-a fi iubit vrodată, Se-ntuneca de lungi păreri De rău viața toata. Si-ti lăsă-n suflet un amar Si în gândiri asemeni, Caci o iubire în zadar Cu moartea-i sor- de gemeni. Dar vindecarea la dureri În piept, în partea stânga-i, De-acolo trebuie sa ceri Cuvinte sa te mângâi. Acolo afli adăpost Oricâte se întâmple, Ca s-un amor care-ar fi fost Viața ta o împle. Caci un luceafăr răsărit Din liniștea uitării Da orizont nemărginit Singurătății marii.

Si ochiul tău întunecat Atunci îl împle plânsul, Iar ale vieții valuri bat Călătorind spre dânsul. Si dau cadențe de nespus Durerii tale lunge, Pe când luceafărul e sus Ca sa nu-l poți ajunge. Zâmbește trist cu raze reci Speranțelor deșarte: În veci iubi-o-vei, în veci Va rămânea departe. S-a tale zile-or fi cum sunt, Pustii ca niște stepe; Iar nopțile de-un farmec sfânt Ce nu-l mai poți pricepe.

            In primul rând, poetul identifică clar, cu precizie, plasarea locului de unde vine izbăvirea, “vindecarea la dureri”, ca fiind “În piept, în partea stânga-i”.

Acest loc către care este direcționată atenția, este menționat în numeroase scrieri creștine, căci „luarea aminte nu trebuie s-o ţii în cap şi nici asupra dumitale, ci în inimă, acolo înlăuntru, în dreptul sânului stâng”[iii].

Sau un alt exemplu “Tot astfel puterea cuvântului sau duhul omului, cu toate că este duhovnicesc, își are locul de petrecere în piept, în partea de sus a inimii, care se găsește în partea sânului stâng, cu două degete orizontale mai sus de el[iv]”. Tot în acest citat se specifica și faptul că,  în partea stângă isi are locul  ”puterea cuvântului” și observăm o asemănare, căci, poetul spune ca “De-acolo trebuie sa ceri Cuvinte sa te mângâi.”

            In strofa a patra poetul aprofundează ideea. “Cererea” de cuvinte care mângâie, are drept finalitate o dragoste împlinită, precum un amor care ar fi fost, conform versului “Ca s-un amor care-ar fi fost Viața ta o împle.”. Iar poetul chiar are o certitudine data de versul “Oricâte se întâmple”, deoarece acolo afli adăpost orice s-ar întâmpla.

Strofa „Caci un luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării / Da orizont nemărginit / Singurătății mării” este fără îndoiala strâns legata de momentul din Geneza când „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” moment anterior începutului creației, declanșată în clipa când „a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!"”. De aici provine asemănarea zi – creația materiala și noapte – prezenta nesenzorială în veșnicie a lui Dumnezeu, realitate care nu poate fi priceputa de mintea umana.

Unul dintre darurile rugăciunii inimii este darul lacrimilor, căci omul smerit, văzadu-și păcatul (caci „ochiul este întunecat”), este cuprins de lacrimi, sau cu vorbele poetului „Si ochiul tău întunecat Atunci îl împle plânsul”. Poetul nu pune accent pe un păcat cu origine în făptuire ci prezent în gândire, în „ochiul întunecat”, căci gândirea duce la acțiune și deci rădăcina răului transpus în faptă este în gândire.

Ultima strofă vine cu concluzia întregii argumentări, iubirea lumeasca, fără speranță nu oferă împlinire, căci „a tale zile-or fi cum sunt, Pustii ca niște stepe” în schimb iubirea spirituală, nematerială, nesenzorială, desemnată prin cuvântul „noapte” este plina de sfințenie precum sunt „nopțile de-un farmec sfânt Ce nu-l mai poți pricepe”.

            Poezia descrie traiectoria de la viață deșartă la împlinire, de la o dragoste care nu poate avea vreo speranță la o dragoste împlinită și care are un farmec sfânt.

            Deși din punct de vedere al formei, poetul nu folosește cuvintele tradiției creștin-ortodoxe, din punct de vedere al fondului, el folosește din belșug „argumentația”, simbolurile și elementele definitorii ale acestei sfinte tradiții.

Bibliografie

---

[i] 14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169

[ii] http://acatistulsfintelor.blogspot.ro/2015/04/rugaciuni-de-mihai-eminescu-inchinate.html

[iii] http://www.pateric.ro/cum-trebuie-sa-stam-cu-atentia-in-inima/

[iv] http://www.rugulaprins.go.ro/rugis/cap6.html